Originea lemnului vilelor de pe Bosfor

Faimoasele vile de lemn, yali, ce aliniaza portiuni de pe malurile Bosforului, au parte din materialul de constructie provenit probabil din padurile Carpatilor, in special ai Carpatilor Moldovei. Comertul cu lemn din cadrul Imperiului Otoman isi avea una din principalele resurse in padurile Principatelor Danubiene, unde bustenii erau transportati cu pluta, de exemplu de celebrii plutasi de pe Bistrita, ce duceau lemnul mai departe pe Siret, pana la Galati, unde era imbarcat pe corabii si transportat pentru vanzare pe pietele de cherestea din Istanbul, Smirna si alte mari orase otomane. Architectura de lemn a Istanbului ce incepe sa se dezvolte inca din sec. 18, si vertiginos in sec. 19, este in importanta parte asadar construita cu lemn moldovenesc, un capitol de istorie economica si arhitecturala practic uitat in nationalismul zilelor noastre ce ignora aceste legaturi istorice esentiale din bazinul Marii Negre si sud estul Europei, imprimind identitatea intregii regiuni. Acest video discuta fascinantul comert cu lemn dintre padurile din Carpati si Istanbul si implicatiile lui in estetica arhitecturala a Istanbulului.

***********************************************

Prin aceasta serie de articole periodice intentionez sa inspir in randul publicului aprecierea valorii si importantei caselor de epoca din Romania – un capitol fascinant din patrimoniul arhitectural european si o componenta vitala, deseori ignorata, a identitatii comunitatilor din tara.

***********************************************

Daca intentionati sa cumparati sau vindeti o proprietate de epoca, sa aflati date despre istoria acesteia si felul cum a fost construita, sau sa incepeti un proiect de reovare sau restaurare, m-as bucura sa va pot oferi consultanta profesionala in aceasta directie. Pentru eventuale discuţii legate de proiectul dvs., va invit sa ma contactati prin intermediul datelor din pagina mea de Contact, din acest blog.

Reclame

Razatoare de noroi istorica

Imi plac razatoarele de noroi istorice si contributia care o aduc esteticii de ansamblu a unei cladiri de epoca, desi ele reprezinta obiecte foarte practice fixate prozaic pe latura usii de la intrare. Aici este un interesant exemplu ce l-am fotografiat pe scarile Catedralei Metropolitante Ortodoxe din Sibiu. Dateaza de la inceputul secolului 20, iar sfincsii sai au vazut intre timp nenumarate talpi de picior. Apreciind uzura lamei, socotesc ca mult peste jumatate de milion de oameni au folosit-o poate in ultimul secol si o decada.

Foot mud scraper dating from the early 1900, Orthodox Metropolitan Cathedral, Sibiu/ Hermannstadt/ Nagyszeben
Foot mud scraper dating from the early 1900, Orthodox Metropolitan Cathedral, Sibiu/ Hermannstadt/ Nagyszeben

Stiri de la Conacul Casota

Moray Letham, proprietarul si restauratorul Conacului Casota, judetul Buzau, cu un panou de feronerie de usa restaurat, ce marcheaza anul inaugurarii cladiri conacului (photo: Valentin Mandache)

Sunt incantat sa va relatez ca am avut in sfarsit oportunitatea de a vizita Conacul Casota, o superba cladire de epoca din sudul judetului Buzau, despre care am scris cu ceva vreme in urma un articol, ce este printre cele mai citite ale blogului Case de Epoca – Historic Houses of Romania. Domnul Moray Letham, un nativ al orasului Edinburgh, capitala Scotiei, este proprietarul acestei magnifice resedinte istorice de tara, ridicata la sfarsitul sec. 19 intr-un stil istoricist inspirat din cel al castelelor de pe Valea Loarei din Franta. Extensivele reparatii structurale si lucrarile ample de restaurare sunt in plina desfasurare, facute in multe cazuri de unul singur de catre Moray, cu pasiune, profesionalism, dragoste pentru cladire, mari cheltuieli, si extraordinara loialitate pentru acest loc istoric atat de important pentru identitatea comunitatii locale si a patrimoniului arhitectural al Romaniei. Domnul Letham a trebuit sa faca fata si sa treaca peste numeroase adversitati, ca teribila mentalitate comunista a multor dintre localnici si autoritatile locale, care l-au tratat cu indiferenta sau chiar pus obstacole, cu toate ca dansul are regulile si legile statului roman de partea sa privind restaurarea si proprietatea unei case de epoca, unii furand fara nici o rusine din piesele de patrimoniu ale conacului, abordand iresponsabil aceasta importanta cladire istoricata. Cu o vointa de fier, Moray a progresat semnificativ si este ca intotdeauna deteminat sa continue misiunea sa de a restaura conacul Casota, cu tot dezinteresul din partea comunitatii pentru care dansul cu buna-credinta lucreaza sa dea o noua viata acestui monument de arhitectura ce defineste identitatea judetului Buzau si campiei Baraganului. Moray este, in opinia mea, proprietarul – restauratorul ideal al acestei case de epoca remarcabile din coltul nostru de Europa, si isi va atinge obiectivul de a readuce la vechea glorie Conacul Casota.

Copertine scoica din perioada La Belle Époque in Ploiesti

Mai jos sunt doua minunate copertine de usa de tip scoica, care le-am fotografiat in Ploiesti, orasul petrolier de la 60km nord de Bucuresti. Acestea dateaza din perioada La Belle Époque (tarzie victoriana si edwardiana), apartinand ca „specie” arhitecturala curentului Art Nouveau, constituind o parte a ceea ce eu denumesc peisajul construit in stil Mic Paris a zonelor urbane ale Romaniei din acea perioada. Copertinele scoica sunt raspandite mult in Bucuresti, ceea ce ma face sa le consider ca unul din importantele simboluri arhitecturale ale capitalei Romaniei, insa de asemenea populare in tara inainte de Primul Razboi Mondial. Ploiestiul acelei ere se afla intr-un proces de dezvoltare spectaculoasa in urma veniturilor din economia petroliera ce aparea atunci, si ca un important centru de schimb regional. Copertinele scoica sunt astfel un superb mod de a ne reaminti de acele vremuri prospere si fineturile lor arhitecturale.

Copertinea scoica din perioada La Belle Époque in Ploiesti (©Valentin Mandache)
Copertinea scoica din perioada La Belle Époque in Ploiesti (©Valentin Mandache)
Copertinea scoica din perioada La Belle Époque in Ploiesti (©Valentin Mandache)

Cotineață arhitecturală de găini din perioada Fin de Siècle

Cotineață arhitecturală de găini datând din anii 1890, Târgoviște (©Valentin Mandache)

Curțile caselor de epocă deseori conțin tezaure și curiozități ascunse de istorie arhitecturală, de la fragmente de decorație și structuri mult mai vechi decât fațadele de la stradă, la pavilioane de grădini sau foste construcții de fermă. Am avut rara ocazie de întâlni în Târgoviște o frumoasa structură de cotineață, datând din perioada Fin de Siècle, care modelează o locuință umană la o scară mai mică, de un stil popular în acele timpuri în România. Aceasta reproduce design-ul a ceea ce eu numesc cabană alpină, care este parte a modei de arhitectură balneară răspândită în Europa centrală și de est a anilor 1880 – 1890.

Cotineață arhitecturală de găini datând din anii 1890, Târgoviște (©Valentin Mandache)

Fosta curte a marii case ce conținea această cotineață de găini este acum expusă la stradă, ca urmare probabil a demolării clădirii ce înainte îi ascundea vederea și vânzării bucății de pământ pe care stătea acea casă. Cotineața era de uz mixt pentru diferite păsări de curte, în principal găini la cele două nivele inferioare, probabil și pentru rațe sau gâște la nivelul de la sol, iar mansarda destinată porumbeilor.

Cotineață arhitecturală de găini datând din anii 1890, Târgoviște (©Valentin Mandache)

Îmi plac elaboratele traforaje ce mărginesc cornișa acoperișului, atât de tipice epocii victoriene târzii. Două găuri pentru porumbei flanchează ușa mai mare centrală destinată accesului îngrijitorului, prin care este tăiată o a treia gaură pentru porumbei.

Aceasta este o excelentă piesă de arhitectură domestică istorică, care este încă destul de bine păstrată și relativ ușor de restaurat. Cotineața prezentată aici, de o remarcabilă arhitectură, indică sofisticarea românilor de acum mai bine de un secol, care aveau în mod cert  gusturi arhitecturale mult mai elevate decât precar educații lor urmași post-comuniști.

Pod de piatră din vremea domnitorului Mihail Sturdza al Moldovei

Acest pitoresc pod de dinaintea epocii căilor ferate se află în împrejurimile localităţii Crasna din judetul Vaslui. L-am fotografiat în cursul călătoriei de întoarcere de la Chişinău, de la expoziţia ce comemora două secole de la anexarea Basarabiei. Este cunoscut ca „Podul Doamnei”, desfăşurându-se pe o lungime de circa 90 metri peste un fost curs al râului Bârlad, care acum curge în apropiere într-o albie regularizată. Structura datează din 1841, la apogeul protectoratului Imperiului Rus asupra Principatelor Danubiene. Reprezintă un vestigiu al primului program modern de construcţie de drumuri în principatul moldav, promovat de Mihail Sturdza, domnul de la acea vreme.

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 (©Valentin Mandache)

Podul deservea un important drum comercial ce lega centrele din zona Carpaţilor, unde locuia majoritatea relativă a populaţiei, cu ţinuturile joase producătoare de grâne şi propice creşterii vitelor. În zonă mai era de asemenea un important trafic între cele câteva „capitale itinerante” ale domnilor moldoveni din sec. 15 – 17, orase ca Huşi, Bârlad sau Vaslui, din vremurile când instituţia domniei funcţiona ca o curte princiară călătoare de sorginte medievală [travelling court]. Începutul epocii căilor ferate în România, un stat ce a apărut din uniunea Moldovei cu Valahia la sfârşitul Razboiului Crimeei, a dat o puternică lovitură traficului comercial pe acest drum şi implicit economiei locale pe care o susţinea. Ca o consecinţă, sate din apropierea podului au dispărut, populaţia dispersându-se în aşezări mai prospere de-a lungul căii ferate. Diminuarea traficului şi alunecări de teren au determinat autorităţile să schimbe radical cursul şoselei la mijlocul sec. 20, iar 1981 să închidă podul, declarându-l monument istoric, statut pe care îl are şi în zilele noastre.

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 (©Valentin Mandache)

Proiectantul podului a fost maiorul Singurov, un ofiţer din armata rusă, însărcinat cu lucrările publice, detaşat la curtea domnească în timpul protectoratului Imperiului Ţarist. Aceea a fost o perioadă de reforme ce a marcat începutul occidentalizării Principatelor Danubiene sub egida Rusiei, cunoscută ca administraţia Regulamentului Organic, desfăşurată timp de două decenii, între 1834-1854, când declanşarea Războiului Crimeei a încetat acea relaţie cu imperiul Romanovilor în principate. Este într-un fel ironic că ruşii, contrar discursului naţionalist român peren anti-rusesc, sunt de fapt cei care au implementat pentru prima oară beneficiile culturale, economice şi constituţionale ale vestului pe aceste meleaguri, o regiune dominată secole de-a rândul de Imperiul Otoman şi civilizaţia sa. Acel remarcabil proces, care astăzi este uitat sau măturat sub preş de naţionalişti, a fost în mod magistral cercetat de istoricul american Barbara Jelavich în a sa carte Rusia sş formarea statului naţional român, 1821 – 1878 (Cambridge University Press, 1984). Podul Doamnei este astfel o frumoasă relicvă a acelei epoci de transformări tumultuoase.

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 (©Valentin Mandache)

Prinţul Mihail Sturdza (1794 – 1884), care a ordonat construcţia podului, era o proeminentă personalitate a timpului, influenţat de ideile Iluminismului, şi un administrator capabil. El a fost primul domn din Principatele Danubiene care a eliberat o parte dintre ţigani (cei ai curţii şi ai mănăstirilor) din sclavia în care erau ţinuţi de secole. Podul a fost parte a unui amplu program de construcţii de drumuri din al patrulea şi al cincilea deceniu al sec. 19, iniţiat pentru a stimula economia moldovenească şi finanţat cu venituri din exporturile de grâne, cea mai importantă sursă de venituri în regiune până la apariţia industriei petrolului la începutul sec. 20.

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 (©Valentin Mandache)

Stilul arhitectural al podului este unul utilitarist, deşi în linii largi se încadrează în baroc, un stil asociat cu procesul de occidentalizare în Rusia însăşi, de unde venea maiorul Singurov, designerul acestuia. Cele mai evidente elemente baroce sunt panourile de la centrul parapetelor, la interior, ce conţin inscripţii dedicatorii în limba română, respectiv latină.

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 (©Valentin Mandache)

Inscripţia de pe parapetul de nord este în română, redată în stil de scriere de tranziţie între alfabetul chirilic şi cel latin, o altă exemplificare a intensei europenizări de la acea vreme, când românii doreau să sfârşească nu numai cu influenţele otomane, ci şi cu moştenirea slavă ce venea din Evul Mediu, o sursă de conflict continuu cu stăpânirea rusă.

Inscriptia se citeşte astfel: „Acest pod este construit din poronca pre înalt Domn Mihail Grigoriu Sturza V.V. [voevod] domn Terei Moldovei în al VIII an al domniei ?sale şi savarşinduse supt ministeria d log Const Sturza sau deschis pentru călători în 8 Noem 1841″

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 (©Valentin Mandache)

Inscripţia în latină e în centrul parapetului sudic, oglindind pe prima, conţinând o traducere a textului românesc detaliat mai sus.

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 (©Valentin Mandache)

Textul în latină: „Pons haec extructa est Jussu Serenissimi Domini Michaelis Grigoriu Stordza, principis regnatis Moldaviae, in octavo anno regiminis sui. Ad finem quae deducia Ministerio D. Logoteta Const. Stu[rdza]. Patefacia Via locibus 8 Novembris 1841” (source: Podul Doamnei din Chitscani). Ambele panouri sunt încoronate de motive ce probabil reprezentau stema Moldovei, astăzi foarte deteriorate.

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 (©Valentin Mandache)

Podul a reprezentat o realizare inginerească notabilă pentru acest principat slab dezvoltat, ce funcţiona sub suveranitatea Imperiului Otoman şi ca protectorat al Rusiei, fiind de fapt o periferie dublă a acestor mari puteri, departe de înfloritoarele şi trepidantele centre ale celor două imperii. Economia locală, industria şi de asemenea arhitectura vor cunoaşte o dezvoltare notabilă numai după ce drumurile de comerţ internaţional ale regiunii, însemnând în acest caz navigaţia pe Dunăre şi Marea Neagră, vor fi complet eliberate în urma războiului ruso-româno-turc din 1877 – 1878, când România şi-a câştigat independenţa, recunoscută prin Tratatul de la Berlin ce a pus capăt acelui război.

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 (©Valentin Mandache)

Construcţia este orientată pe o direcţie vest – est, care o expune contrastant fronturilor de aer ce vin de la nord şi sud. Faţadele de la nord sunt închise la culoare şi erodate de acţiunea puternicelor vânturi şi precipitaţii ce vin tocmai din Siberia, ca faimosul vânt şi viscole ale Crivăţului, prin sistemul de câmpii şi zone deluroase ce leagă această zonă a Europei de est cu Asia Centrală. Faţadele orientate spre sud sunt mai puţin afectate de vreme, păstrând din textura şi culoarea originală a pietrei de construcţie. Roca folosită în ridicarea podului este un calcar moale gălbui-gri de vârstă Sarmaţiană, ce face parte din tipurile de roci ce se găsesc la îndemână în această regiune a Europei,  din Transilvania, sudul Ucrainei, până în regiunea Mării Negre a Rusiei.

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 (©Valentin Mandache)

Se spune că podul avea iniţial numai trei deschideri, cu alte două adăugate în cursul renovărilor de la sfârşitul sec. 19.

Autorul blogului Case de Epocă – Historic Houses of Romania la Podul Doamnei, jud. Vaslui (©Valentin Mandache)

Lăţimea drumului desfăşurat peste pod este în jur de 9 metri, ceea ce denotă că a fost proiectat pentru un trafic destul de intens, o dovadă a importanţei circulaţiei de mărfuri şi persoane de la acea vreme din Moldova.

Podul Doamnei, jud. Vaslui, construit din ordinul Domnului Mihail Sturdza în 1841 – Google Maps

Podul Doamnei este acum o structură istorică impozantă, dar singuratică, în mijlocul unui câmp dezolant, după cum dovedeşte această fotografie din satelit de la Google Maps.

Pediment in stil Micul Paris din Buzau

Pediment in stil Mic Paris, Buzau (©Valentin Mandache)

Exemplul de pediment de casa din imagine este din Buzau, tipic perioadei cand stilul Mic Paris (ceea ce eu denumesc stilurile istoriciste de sec. 19 frantuzesti si din alte tari vest europene interpretate in maniera provinciala in Romania) era in voga in intreg Vechiul Regat. Finisajul este destul de crud, dar sarmant, anamblul incercand sa emuleze intrarea unui templu clasic al ordinului corintic. Imi place monograma proprietarului incadata de cifrele anului de constructie a casei, de la inceputurile perioadei La Belle Époque.

Daca doriti sa aflati mai multe despre stilul Mic Paris si cum a influentat caracterul arhitectural al Bucurestiului, organizez un tur arhitectural special pe aceasta tema sambata ce vine, detalii aici: https://casedeepoca.wordpress.com/2012/03/21/bucurestiul-ca-micul-paris-al-balcanilor-tur-arhitectural-tematic-sambata-24-martie/

Casă tip vagon din Buzău

Casă tip vagon, stil Mic Paris, datând din anii 1890, Buzău (©Valentin Mandache)

Acest tip de casă este unul dintre cele mai populare și de asemenea pitorești ce s-au construit în ariile urbane ale României în perioada La Belle Époque. Este obișnuit numită „casă-vagon” din cauza formei sale dreptunghiular-alungite, cu ușa plasată la mijlocul laturii lungi, edificiul astfel aducând cu un vagon de tren. Casa de acest model este de cele mai multe ori așezată cu lățimea la stradă, deseori prezentând un șarmant colț rotunjit făcut de fațadele de la grădină și stradă, dupa cum poate fi văzut în atrăgătorul exemplu prezentat în acest articol, din Buzău, în sud-estul României. Eu consider casa tip vagon ca o paradigmă a arhitecturii ce a prevalat acea epocă, a stilului Mic Paris, de interpretare provincială a arhitecturii istoriciste franțuzești de sec. 19.

Casă tip vagon, stil Mic Paris, datând din anii 1890, Buzău (©Valentin Mandache)

Colțul rotunjit conține un panou decorativ cu reprezentări de trandafiri împrăștiați, amplificând impresia de pace, bucolic și prosperitate a Fin de Siècle-ului românesc. În alte cazuri colțul rotunjit al casei este lăsat gol sau decorat cu o panoplie neorococo ce prezinta monograma proprietarului sau/și anul de construcție a casei.

Casă tip vagon, stil Mic Paris, datând din anii 1890, Buzău (©Valentin Mandache)

Îmi plac casele-vagon, fiind unul dintre tipurile mele favorite de casă de epocă, datorită pitorescului lor intens, scara umană și folosirea de materiale de construcție naturale în mare parte, întocmai cum s-au folosit în secolele de până la zorii revoluției industriale. Această varietate de proprietate de epocă este de asemenea una dintre cele mai ieftine de cumpărat și restaurat din România actuală.

O splendida vilă neoromânească

Am publicat pentru prima oară acest articol în noiembrie 2010, dar l-am pus offline la scurtă vreme dupa aceea din cauza unor bloguri românești care pretind că se ocupă cu arhitectura istorică și care îmi utilizau aceste fotografii și idei, fără a-mi acorda niciun fel de credit, sau să mă citeze, pretinzând că ar fi fost ale lor, un comportament arogant tipic scenei culturale, inclusiv în domeniul arhitecturii istorice, aparținând României post-comuniste. Multe dintre aceste mediocrități își însușesc și plagiază fără nicio rușine munca altor autori, după cum îmi amintesc de un caz, acum mai mult de un an, când cineva de la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”, o doamnă Mihaela Criticos, a publicat o carte despre stilul Art Deco, plină de ilustrații luate de peste tot de pe web, inclusiv de pe site-ul meu, fără să facă citarile cuvenite.

Vilă în stil neoromânesc, proiectată de arh. Toma T. Socolescu în 1934, Câmpina. (©Valentin Mandache)

În deceniul dintre mijlocul anilor 1920 și 1930, stilul arhitectural neoromânesc a atins apogeul său creativ și de popularitate. Unul dintre cei mai cunoscuți și capabili arhitecți care a marcat cu talentul și creativitatea sa perioada, a fost Toma T. Socolescu, cel mai strălucit reprezentant al unei faimoase familii de arhitecți romani. Casa de mai sus, cu toate că nu este deosebit de mare, constituie, în opinia mea, una dintre cele mai bune creații ale sale, care este și excelent păstrată. Se află în Câmpina, un oraș care își datorează prosperitatea industriei petroliere, situată foarte aproape de o altă casă deosebită pe care am documentat-o într-un articol recent (un remarcabil design modernist, unde am lansat ipoteza, bazat pe informațiile celor care locuiesc în zonă, că a fost proiectată de un arhitect al Wehrmacht-ului în timpul războiului). Demn de remarcat în acest exemplu este foarte decoratul ansamblu de intrare al casei (ușa, brâul stuco care o înconjoară și umbrarul cu motive țărănești sculptate în lemn). De asemenea merită menționat balconul-terasă de la nivelul grădinii casei. Terasa este dominată de un scut cu monograma familiei „NP”, care decorează cheia de boltă a arcului ușii. Aș mai vrea să punctez și încântătoarea verandă de la etaj, prevazută cu stâlpi de lemn încrustați, care susțin un acoperiș de forma stilizată a unui clopot de biserică, preluat de către arhitect din exemple de acest fel din arhitectura de biserică medievală-târzie din Valahia. Acoperișul este încoronat de o finială tipic neoromânească. Când am făcut fotografiile, am avut ocazia să discut cu proprietarul acestei case, o doamnă în vârstă, care mi-a oferit o mulțime de informații despre designer și anul construcției (1934). Dânsa a menționat condițiile grele cărora a trebuit să le facă față în timpul lungilor deceniilor ale regimului comunist pentru a menține în bună stare acest edificiu, când o parte din proprietate a fost folosită de garnizoana locală pentru cazare. Am mai fost informat despre recenta restaurare și renovare, care a fost efectuată sub atenta ei supraveghere pentru a păstra cât mai mult posibil din detaliile și structurile vechii clădiri. În opinia mea, aceast proprietar își definește în mod evident identitatea prin casa de epocă pe care o deține, sentiment care este în mare deficit printre majoritatea celorlalți proprietari de case de patrimoniu. Fotomontajul de mai sus și show-ul de diapozitive care urmează textului sunt câteva imagini care redau doar o mică parte a frumuseții și serenității acelei case deosebite, proiectate din unul dintre cei mai buni arhitecți ai stilului neoromânesc.

Această prezentare necesită JavaScript.

***********************************************
Prin aceasta serie de articole zilnice intentionez sa inspir in randul publicului aprecierea valorii si importantei caselor de epoca din Romania – un capitol fascinant din patrimoniul arhitectural european si o componenta vitala, deseori ignorata, a identitatii comunitatilor din tara.

***********************************************

Daca intentionati sa cumparati o proprietate de epoca sau sa incepeti un proiect de renovare, m-as bucura sa va pot oferi consultanta in localizarea proprietatii, efectuarea unor investigatii de specialitate pentru casele istorice, coordonarea unui proiect de renovare sau restaurare etc. Pentru eventuale discuţii legate de proiectul dvs., va invit sa ma contactati prin intermediul datelor din pagina mea de Contact, din acest blog.

Hornuri în stil neoromânesc din Târgovişte

Stilul neoromânesc se dorea să fie un ordin arhitectural atotcuprinzător, conceput să reflecte modul de viaţă, tradiţiile, istoria şi arta comunităţilor etnice românesşti. Printre manifestările sale mai eterogene este şi design-ul hornurilor/coşurilor de sobă, despre care am scris un alt articol anul trecut. Hornurile ilustrate în fotografiile de mai jos se află în Târgovişte, vechea capitală a Ţării Româneşti. Acestea reproduc turnurile de fortăreaţă medievală, pentru  care Târgovişte este faimos prin impresionantul Turn al Chindiei construit, se pare, de Vlad Ţepeş acum aproape cinci secole şi jumătate. Motivul turnului de fortăreaţă/citadelă mai este folosit în stilul neoromânesc la design-ul stâlpilor de gard la stradă, simbolizând de asemenea istoria zbuciumată a acestor ţinuturi localizate pe falia geopolitică a confruntării dintre islam şi creştinism.

Hornuri în stil neoromânesc, casă de la mijlocul anilor 1920, Târgovişte (©Valentin Mandache)
Hornuri în stil neoromânesc, casă de la mijlocul anilor 1920, Târgovişte (©Valentin Mandache)
Hornuri în stil neoromânesc, casă de la mijlocul anilor 1920, Târgovişte (©Valentin Mandache)
Hornuri în stil neoromânesc, casă de la mijlocul anilor 1920, Târgovişte (©Valentin Mandache)